ALSACIANUL ALB

ALSACIANUL ALB

REQUIEM OF THE WOLF

BINE ATI VENIT !

Cand m-am apucat de acest blog, nu mi-am dat seama de cat de complicat va fi, sa expun traditia strabunilor nostrii, de cate "piese" dispun si cate altele lipsesc, (sau mai bine zis) "au disparut de-a lungul anilor... Din pacate, nu ne putem rezuma decat pe putine studii scrise: Herodot in "Istorii", Strabon in "Geografia" sa si inca cativa... Dar si aceste marturii pot fi "intoarse din condei"! Singurele marturii stiintifice, pot fi gasite in piesele arheologice gasite si ramase in patrimoniu, iar in rest pentru un "neprofesionist in ale istoriei", sunt simpe ipoteze. De aceea, am preferat sa aleg aceasta forma, si sa prezint pe acest blog, pareri profesioniste, dovezi arheologice si de alta natura, ce au fost descoperite, sau vor fi descoperite de acum incolo! Totodata, am prezentat, cateva site-uri si bloguri , ce mi se par interesante... Vizionare placuta!

marți, 6 iulie 2010

CITATE

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată (Mihai Eminescu)







Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului. (Paul Tămaş)






Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.


(W. Schiller, arheolog american)






Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer. (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975)






Da! Acele cuvinte vii ale Tărtăriei, n-au răsunat încă. (Boris Pertos)






După cum vedem există o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină.


(N.Densuşianu, Dacia Preistorică, pagina 677)






Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get. (Ovidiu, Ex Ponto, 1,iv,13,v. 16-22)






Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini. (Alecu Russo)






Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ce romani. (Alecu Russo)






Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă. (Bonfini)






Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai.


(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)






Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)






Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia, însă norodul, neamul locuitorilor nu şi-au schimbat numele său, că tot romanus, apoi cu vremea şi îndelungate veacuri romani, apoi români până astăzi. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)






De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI. (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)






Afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. (M. Kogălniceanu)






Sunt dac, nu sunt roman / Pe romani îi dispreţuiesc. (B.P. Haşdeu)






Oare trebuie neapărat să ne laudăm cu toţi care ne-au cucerit? (Oltea Predoiu, elevă în clasa a IV-a, ian.1980)






Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu)






Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor.


(D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor)






Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)






DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI NICI CREDE. (C.Cantacuzino)






Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI. (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae)






Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii. (M. Kogălniceanu)






[La soldaţii români] Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini, dispreţuitori faţă de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat. (Metianus Capella)






Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. (Nicolae Iorga)






Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa. (Michelet, 1859)






Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri. (Tudor Arghezi, 7.4.1966)






Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit!


(Alecu Russo)






Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac)






Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)






(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie. (Alfonso X El Sabio)






(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)






Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Ragusa)






Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legislatorii şi dascălii lor, numindu-i zei…aşa cum sunt toţi barbarii, odrisii, getii. (Clemens din Alexandria, Covoarele, 1,15)






Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată.


(Curtius Rufus, Historia Alexandri,X,1,43)






Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.


(Demostene, Discursuri)






Atunci…de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri…De ce te-ai silit împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12)






(Dacii au) pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr. (Galenus)






Când zicem azi că cineva vorbeşte limba barbară, aceea nu este altceva decât limba rustică. (Gellius)






Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu)






(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70)






Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22)






(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr… (Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)






“Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu. (Martial, Epigr., IX, 46)






Ce să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei. (Origenes)






Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere.


(Origenes, Philosophumena, I, 2, 22)






“Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scita limbi barbare.


(O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 en)






(Decebal), un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea. (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4,2)






Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii…Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi. (Salvianus, De gubernitone, V,8)






Geţia: este o lege a geţilor, să cânte din cythare când merg în solii. (Theopompos, 40)






În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. (Veleius Paterculus)






[Calgacus: Romanii] “Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace” (Tacitus, Agricola, 30)






Preluare dupa: http://www.dracones.ro/

Geto-Dacii: Singurul Popor European Autohton

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -

In context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .

Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”

În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.

Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.

A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii.

Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.

Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.

Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalalt spre sud.

Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.

O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.

Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone, anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.

Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.

Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.

În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:

“Dar slujba nu mi-i face
Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da
În Caraiman ăl mare pe Divan”

“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, iar în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnezeu”.”

Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare. Veridicitatea acestor legende este dovedită de urmele de creaturi marine, găsite chiar şi pe dealurile şi munţii din România. -

Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .

Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.

Iată, deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.

Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.


Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea

“Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi”

duminică, 27 iunie 2010

ARTA PACII

de Morihei Ueshiba






Raiul se află chiar aici unde te afli şi aici este locul unde te poţi antrena. [Do jo]


Zen si Artele Martiale ca DO = Cale


[Calea-Adevarul-Viata-Legea-Dharma-Lumina / Iisus Hristos, cel mai mare judoka al tuturor timpurilor ("daruind vei dobindi", "cedeaza ca sa invingi", "non violenta", ''iubeste dusmanii",


"wei wu wei = actiunea prin nonactiune")]


Morihei Ueshiba a fost un maestru eliberat, o fiinta speciala asa cum, deocamdata, au fost si sunt putine pe pamant.


El a practicat si a predat artele martiale ca pe o cale a pacii si, desi multe traditii martiale autentice ofera perspectiva spirituala asupra caii martiale, Morihei Ueshiba a realizat calea martiala ca fiind o arta a pacii.


Printre altele, era aproape invincibil in arta sa si chiar si in exercitiile la care participau un mare numar de persoane care se angrenau in contact la nivelul sau, Morihei Ueshiba iesea cu usurinta invingator (chiar si in ultimii ani ai vietii).


Marele sau cadou facut omenirii este Arta Pacii.


Invăţăturile fondatorului aikido-ului…


Cele trei viziuni:


I. Calea unui luptător constă in manifestarea Iubirii Divine, spiritul care cuprinde şi hrăneşte tot ceea ce există. Lacrimi de recunoştinţă şi de bucurie au inceput să-mi şiroiască pe obraji.


Am perceput Pămantul ca fiind propria-mi casă, iar soarele, luna, stelele imi erau prieteni apropiaţi. Ataşamentul pentru lumea materială a dispărut. (anul 1925 la varsta de 42 de ani)


II. Pe la ora două dimineaţa, in timp ce executam ritualul de purificare, am uitat brusc toate tehnicile de arte marţiale pe care le cunoscusem vreodată. Tot ceea ce invaţătorii mei imi transmiseseră imi era acum complet nou pentru mine. Aceste tehnici reprezentau in noua viziune modalităţi de cultivare a vieţii, a cunoaşterii, a bunului simţ, şi nu instrumente de doborare a duşmanului. (anul 1940, luna decembrie)


III. Calea luptătorului a fost greşit inţeleasă, ca o modalitate de a ucide şi de a distruge pe ceilalţi. Aceia care caută competiţia comit o gravă eroare. Lovirea, jignirea sau distrugerea cuiva constituie cel mai mare pacat pe care il poate face o fiinţă umană.


Adevarata Cale a Luptătorului constă in evitarea masacrului. Ea este arta Păcii, puterea iubirii.


Lumea va cotinua să se schimbe dramatic, insă disputele şi războaiele ne pot distruge complet. Avem nevoie acum de tehnici de armonizare, şi nu de conflicte. Este nevoie de Arta Păcii şi nu de Arta Războiului.


Principiile lui Morihei Ueshiba: reconcilierea, armonia, cooperarea, empatia.


De aici incepe propriu zis “cartea”:




Frumuseţea divină


A cerului şi a pămantului!


Toate creaturile


Aparţin


Unei singure familii.


Ai - armonie, echilibru, unitate.


Ki - energie, vitalitate, spirit


Do - cale, metoda, mod de viaţa.


Arta Păcii incepe cu tine. Munceşte cu tine şi lasă Arta Păcii să se manifeste in toate activităţiile tale. Fiecare are un spirit care poate fi şelfuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze. Eşti in viaţă pentru a cunoaşte ceea ce este sacru in tine.


Adu pacea in propria ta viaţă şi aplică Arta Păcii in tot ce te inconjoară.


Omul nu are nevoie de case, bani, putere, sau de un anumit statut pentru a practica Arta Păcii.


Paradisul se află acolo unde te afli şi acela este locul unde te poţi antrena.


Toate lucrurile, materiale şi spirituale, işi au originea intr-o singură sursă şi sunt legate intre ele, ca şi cum ar fi o singură familie. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt cuprinse toate in forţa vieţii.


Universul a luat naştere şi s-a dezvoltat dintr-o singură sursă, iar noi evoluăm prin procesul de unificare şi armonizare.


Arta Păcii este medicamentul pentru o lume bolnavă. Răul şi dezordinea din lume există pentru ca omenirea a uitat că tot ceea ce există işi are originea intr-o singură sursă. Intoarce-te la sursă şi părăseşte gandurile pe egoism, dorinţe meschine, manie.


Cel care nu are nimic, de fapt are totul.


Dacă nu devii una,


Cu Vidul Cosmic,


Nu vei inţelege niciodată,


Arta Păcii.


Arta Păcii este aplicabila oriunde pe pămant, incepand cu vastitatea spaţiului şi terminand cu cele mai mici plante şi animale.


Forţa vieţii pătrunde peste tot şi puterea ei este nelimitată. Arta Păcii ne permite să fim conştienţi şi să pătrundem in această rezervă uriaşă a energiei universale.




Opt forţe susţin creaţia


Mişcarea şi nemişcarea,


Solidificarea şi fluidizarea,


Expansiunea şi contracţia,


Unificarea şi divizarea.


Viaţa inseamnă evoluţie..,






http://www.adanima.org/2006/07/26/arta-pacii-morihei-ueshiba-3/




http://aikibudo.ro/citate




http://www.jovis.ro/Cartea-Arta-pacii-Morihei-Ueshiba-145.htm

joi, 1 aprilie 2010

Lupi in libertate

LUPI IN LIBERTATEwww.megavideo.com/?v=T4DQ113U

DACO-GETII - STRĂMOSII ROMÂNILOR

Secolele VIII-VII iHr.




În secolele VIII-VII iHr., în asa numita perioadă mijlocie a Hallstattului sau primei epoci a fierului, se constată o unitate etnică si spirituală a triburilor ce locuiau în zona carpato-dunăreano-pontică. Contactele cu zonele înconjurătoare sunt relativ strânse iar circulatia oamenilor si produselor este tot mai intensă. Astfel se poate explica impunerea unei limbi unice geto-dace ce se generalizează acum.

Din punct de vedere arheologic se constată o crestere a importantei fierului - armele si uneltele din acest metal se generalizează. Bronzul continuă a fi utilizat dar pentru podoabe, piese de harnasament si coifuri. Ceramica, prin forme si decorul ei specific, reprezintă o dezvoltare firească a fondului local anterior. Este perioada culturii de tip Basarabi răspândită în Voivodina, Banat, toată Câmpia Română, jumătatea de sud a Moldovei, bazinul Muresului si unele infiltrări sud-dunărene până aproape de Balcani.

În Dobrogea se întâlneste o ceramică putin variată si uneori cu un decor canelat, decor ce predomină si în părtile central-nordice ale Transilvaniei precum si în nordul Moldovei - zone în care sunt specificate anumite faciesuri locale.

Asezările sunt situate pe locuri dominante, răsfirate pe terasele râurilor sau formează mici cenusare. Locuintele sunt în majoritatea cazurilor colibe, bordeiul fiind foarte rar întâlnit. Mormintele sunt de incineratie dar se întâlnesc si înhumări în tumuli.

Ocupatiile principale sunt agricultura si cresterea vitelor iar schimburile economice si comerciale se fac în special cu vestul si sud-vestul dar si cu regiunile nord-pontice.

O orientare apuseană, spre zona Dunării mijlocii, se constată si în cultura spirituală. Simbolul ''păsării călătoare'', a păsării acvatice purtătoare a bărcii sau a carului solar reprezintă ultima manifestare în lumea nord-tracică a unor credinte si practici religioase mostenite din epocile anterioare.



Secolele VII - IV iHr



Odată cu sfârsitul secolului al VII-lea iHr. litoralul vest pontic (Pontus Euxinus numele vechi al Mării Negre) începe a fi colonizat de către navigatorii si comerciantii veniti din diferite orase grecesti. Mai întâi Histria (= orasul de lângă Istros, Dunărea), apoi Callatis (Mangalia de azi) si Tomis (Constanta) pentru a aminti doar unele asezări din Dobrogea românească.

Concomitent apar si primele informatii scrise despre locuitorii acestor regiuni - crobizii si trizii (Hecateu). Cea mai importantă mărturie o întâlnim însă la Herodot care referindu-se la rezistenta opusă de geti, locuitori din prejma Dunării, înaintării marelui rege Darius al persilor prin aceste locuri în drumul său împotriva scitilor din nordul Mării Negre, ne spune că ''getii sunt cei mai viteji si mai cinstiti dintre traci''. Se stabileste astfel, fapt confirmat si de descoperirile arheologice, că getii reprezintă ramura nordică a tracilor.

Mult mai târziu, peste circa jumătate de mileniu, alti istorici ai antichitătii îi mentionează pe daci (Caesar, Frontinus). Cea mai relevantă referire o întâlnim la Strabon care ne spune că ''getii sunt cei care se întind spre Pont si spre răsărit'' iar ''dacii cei ce locuiesc în partea opusă''. Dar tot el se grăbeste a spune că ''dacii au aceeasi limbă ca si getii''. Acelasi lucru îl spun si alti istorici antici - Dio Cassius, Appian, Trogus Pompeius.

Coroborându-se mărturiile literare cu descoperirile arheologice se poate spune că geto-dacii sunt locuitorii regiunilor situate la nord de Balcani până în zona de nord a Carpatilor, de la Marea Neagră si est de Nistru până la Dunărea mijlocie din părtile Slovaciei si Pannoniei în perioada de sfârsit a primei epoci a fierului si pe tot parcursul celei de a doua epoci a fierului, adică între + 650 iHr. - + 100 iHr.

Bineînteles că pe acest imens spatiu în decursul perioadei analizate în aceste rânduri s-au petrecut si mutatii etnice. La început, în secolele VI-IV iHr. atât în părtile dobrogene cât si în centrul Transilvaniei sau nordul Moldovei a avut loc o convietuire cu neamuri scitice. Apoi, între sfârsitul sec. IV - începutul sec. II iHr., în special în părtile Transilvaniei, cu celtii iar în sec. III-II iHr. în Moldova cu bastarnii, neam de origine germanică.

Arheologic se constată o unitate a formelor de cultură materială ce se va desăvârsi cu vremea, ceea ce probează o asimilare treptată a tuturor acestor infiltrări externe.



Secolele IV - I iHr.



În a doua jumătate a sec. IV iHr. izvoarele istorice scrise mentionează mai multe confilcte militare ale lui Filip II, Alexandru cel Mare si Lysimachos, dintre 340-293 iHr., în aceste regiuni. Dar în lupte getii sunt condusi de sefi militari denumiti uneori chiar ''basileus'' sau ''rex'' - un anonim ''rex istrianorum'', Dromochaites, Zalmodegikos, Rhemaxos, Moskonos, Oroles, etc.

Descoperirile arheologice făcute în mormintele de caracter ''princiar'' - ce contineau obiecte din aur si argint decorate în stil animalier si reprezentând piese de podoabă, de paradă si harnasament - de la Agighiol, Peretu, Băiceni, Poiana-Cotofenesti, eventual zona Craiova, etc. confirmă atât existenta acestor sefi militari cât si a unor formatiuni politice de caracter statal inspirate în organizare după cele greco-macedonene.

Acum apar monedele din argint, bătute de geto-daci, imitatii de influentă celtică după originale macedonene ce circulă în paralel cu alte monede grecesti. Pe de altă parte progresele tehnice se fac observate în prelucrarea obiectelor de fier precum si în utilizarea tot mai intensă a rotii olarului în modelarea vaselor ceramice.

Asezările mai importante sunt cetăti apărate atât natural cât si artificial cu santuri, valuri si uneori chiar ziduri de cărămidă ori piatră. În ritualul înmormântării se utilizează cu predilectie incineratia dar s-au descoperit si relativ numeroase morminte de înhumatie. Izvoarele literare fac referiri la credinta în nemurire si la existenta unui zeu suprem numit Zalmoxes ce-si avea resedinta într-o pesteră pe muntele sfânt Kogaionon, iar în tinerete fusese elev al lui Pitagora.



Domnia regelui Burebista



În prima jumătate a secolului I iHr. getii ating, sub regele Burebista (+80 - 44 iHr.) apogeul puterii lor. Acum se realizează, pe cale armată, sub o singură autoritate, o stăpânire de caracter statal în genul altor regate ''barbare'' din lumea influentată de civilizatia elenistică. Progresele economice si culturale sunt remarcabile. Legăturile comerciale sunt cu toate zonele, iar interferenta cu noua civilizatie romană este tot mai intensă.

Productia vaselor ceramice, a obiectelor si uneltelor din piatră, os si metal, atât din aur cât si din argint, după model roman iar produsele romane pătrund tot mai mult si mai adânc la nord de Dunăre.

Demografic se constată o înmultire a asezărilor cu numeroase locuinte de suprafată (colibe) sau îngropate (bordeie). După unele estimări numărul populatiei depăsea cifra de 2.000.000. Asezările mai importante, denumite ''dava'' (cetate- Argedava, Prioboridava, Tamasidava etc), au roluri economice, sociale, culturale si religioase bine determinate. Se construiesc ''palate-temple'' si probabil locasuri de cult cu vetre-altar decorate. Este posibil ca prin marele preot Deceneu să se fi efectuat si anumite reforme religioase si sociale - societatea fiind împărtită în două mari categorii de oameni: tarabostes (conducători, căpetenii) si comatei (oameni liberi).

Contemporan si în parte inamic cu Iulius Caesar, Burebista va avea aceeasi soartă si cam în aceeasi perioadă. După moartea sa regatul se împarte mai întâi în patru apoi, în timpul lui Augustus, în cinci părti. Dar întinderea si coeziunea acestor grupări era fluctuantă după cum spune însusi Strabon.



Secolele I iHr. - I dHr.

Dar cu toată această fărâmitare mersul ascedent al vietii se constată în toate planurile. Arheologic se observă, în a doua jumătate a sec. I iHr. si începutul sec. I dHr., o ''renastere'' a artei prelucrării metalelor - în special a obiectelor din argint cu bogate motive geometrice, vegetale, zoomorfe si uneori si antropomorfe. Nici ceramica nu se lasă mai prejos, decoratia vaselor obtinându-se, în afara tehnicilor traditionale de incizie sau motive aplicate, prin lustruire si/sau pictură.

Marile asezări îsi continuă existenta si pe parcursul întregului secol I dHr., unele dintre ele figurând, cu numele lor, si pe harta Daciei făcută de geograful antic Ptolemeu.

Un nucleu de asezări se constituie în zona masivului Sureanul din Muntii Sebesului din Carpatii Meridionali.

Cu mai multe faze de evolutie aici se ridică si faimoasa Sarmizegetusa, capitala statului dac în sec. I dHr. Important centru metalurgic ea detine si principalul rol în cadrul vietii religioase prin multitudinea sanctuarelor dreptunghiulare si rotunde, prevăzute cu tamburi sau stâlpi. Tipuri de astfel de sanctuare se întâlnesc însă si în alte asezări contemporane atât din Transilvania cât si din Moldova. Izvoarele literare pomenesc si pe câtiva dintre regii dacilor din secolele I iHr. - I dHr., unii dintre ai având si atributii religioase. Unii au domnit în părtile Dobrogei - Rholes, Dapyx si Zyraxes - altii prin sudul Moldovei - Dicomes – ia Scorilo, Dura-Diurpaneus.



Domnia regelui Decebal



Ultimul rege al Daciei este Decebal (87- 106). Faimos prin faptele sale de arme el este cel ce s-a opus imparatilor romani Domitian si Traian. Cu acesta din urma a purtat doua mari razboaie, primul intre anii 101-102 si al doilea 105-106.







Mărturie a vitejiei sale stau două monumente ridicate de romani - monumentul triumfal de la Adamclisi (monument comemorativ, inaugurat in 109 la Adamclisi, pe un platou, la 2 km de orasul intemeiat de Traian- Tropaeum Traiani -,avind o inaltime de 42 m, in memoria victoriei obtinute aici de legiunile romane in timpul primului razboi dacic) din sudul Dobrogei si celebra Columna Traiana (capodopera a basoreliefului roman, cele 124 de episoade care urca in spirala pe trunchiul columnei, concepute ca o ilustrare a "Comentariilor lui Traian", constituie un original act de nastere al poporului roman) in centrul Romei, ridicată în 113 de către arhitectul Apollodor din Damasc, autor si al vestitului pod de peste Dunăre de la Drobeta Turnu Severin (a carui constructie fost incheiata in 105, avind o lungime de 1135 m. Despre acesta, istoricul Dio Cassius relata :"Minunate sunt si celelalte constructii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea.").

Toate aceste monumente precum si mentiunile din lucrările autorilor antici coroborate cu descoperirile arheologice sunt mărturii ale gradului de civilizatie la care ajunseseră dacii în pragul cuceririi romane, cucerire ce n-a dus la o depopulare ci la o dezvoltare pe o treaptă superioară a unui nou popor ce se va crea în zona carpato-dunăreano-pontică - poporul român.



PRELUAT DUPA :http://media.ici.ro/history/ist02

Faceți căutări pe acest blog

1900 de ani de la moartea lui DECEBAL